the devil, with a smile

Am ajuns pana la urma acasa, a fost intr-un fel de nedescris. I don't belong there anymore. Am ramas seara doar cu rudele in casa, ai mei au plecat sa doarma altundeva si ma simteam la fel de strain ca ei. Ciudat. Am stat totusi 18 ani acolo. Si totusi nimic nu mai corespunde, patul nu mai e gigant, mobila nu mai e a mea desi are zgarieturile mele, mai tii minte peretele de care-ai dat cu capul? well, e alt tapet pe el, urma ta nu mai e acolo. Pasii mei nu se mai indeparteaza tremurat de oras, acum nu se mai rup bucati din mine, acum pur si simplu simt ca ma intorc acasa cand vin in bucuresti. Pentru ca aici sunt ultimii mei 5 ani, aici sunt lacrimile varsate (da, mai plang uneori), aici ranile s-au format si inchis. Tot ce sunt acum e de aici. Aici am incetat sa zambesc si tot aici am invatat din nou sa rad. Sa ma hãhãi chiar :) Si toate astea ma intristeaza, imi zgarie zambetul tampit de pe fata. Dar nu il sterg, pentru ca am invatat sa zambesc oricand, oriunde. I'm the devil with a smile, se pare. Si azi ne-am adus aminte de cum era demult de tot, cand eram mici si emo si eu scriam poezii si ea scria urat si radea mult. Ea scrie tot urat si rade mult, eu nu mai scriu decat self-descripting texts (nu cred ca exista cuvantul ala, da` nu conteaza) Nimic nu mai conteaza decat ca vreau mereu si mereu altceva decat mi se ofera, deci si prin urmare n-o sa fiu fericit prea mult. Which is fine by me. Fericirea oricum ii un sentiment cacacios care slabeste spiritul, asa ca o sa ma multumesc cu clipe. Si clipe inca mai sunt. Cum a fost azi. Sa stii, chiar a fost. Si inca mai am ingerasul de la tine, acasa pe fostul meu birou. Cu fundul lui gol cu tot :) Asa sa stii.